Încǎ de la apariţia ei pe scena politicii internaţionale, Uniunea Sovieticǎ şi-a asumat misiunea de a rǎspândi socialismul de tip sovietic (denumit şi ca marxism-leninism) în toatǎ lumea (şi mai ales în Europa). Aceste planuri fuseserǎ temporar oprite în urma înfrângerii suferite în timpul rǎzboiului polono-bolşevic din 1919-1921. Însǎ, era doar o chestiune de timp, pânǎ când statele din Europa de Est urmau sǎ ajungǎ în sfera de influenţǎ sovieticǎ. Afirmarea Germaniei Naziste a contribuit de asemenea la intârzierea acestui proces, dar prin pactul Ribbentrop-Molotov, germanii deja acceptaserǎ (pentru moment) ca Uniunea Sovieticǎ sǎ-şi extindǎ dominaţia în Europa de Est. Astfel, în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940, statul român a evacuat Basarabia şi nordul Bucovinei, acestea fiind primele regiuni româneşti care au fost sovietizate. Pentru eliberarea acestora, România s-a aliat cu Germania (deşi, aceasta acceptase alianţa doar dupǎ ce România a cedat teritorii şi celorlalţi aliaţi germani cu care avea graniţe, respectiv Ungaria şi Bulgaria).

Astfel, odatǎ cu declanşarea operaţiunii germane Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice, armata românǎ a participat alǎturi de cea germanǎ. Deşi, iniţial au reuşit sǎ cucereascǎ porţiuni considerabile din teritoriile europene ale U.R.S.S.-ului, în cele din urmǎ germanii au fost înfrânţi, principalele bǎtǎlii considerate ca puncte de cotiturǎ fiind cele de la Moscova, Stalingrad şi Kursk, iar la sfârşitul lunii martie din anul 1944, sovieticii au reajuns la Prut.

Astfel încǎ din 1943, guvernul român, cât şi opoziţia, au început sǎ-şi trimitǎ diplomaţi în ţǎri neutre, pentru a lua legǎtura cu Naţiunile Unite, în vederea abandonǎrii Axei. ¹ Principalele canale prin care s-au purtat aceste discuţii au fost Cairo (unde Barbu Ştirbey din partea opoziţiei, şi neoficial a guvernului, a discutat cu reprezentanţi atât ai sovieticilor cât şi ai anglo-americanilor) şi Stockholm (unde Frederick Nanu din partea guvernului, a negociat doar cu Uniunea Sovieticǎ). Aliaţii occidentali au insistat ca statul român sǎ capituleze necondiţionat, dar pe 8 aprilie (la Cairo) şi pe 12 aprilie 1944 (la Stockholm) sovieticii au fǎcut unele propuneri minimale de armistiţiu prin care cereau guvernului român sǎ accepte pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, sǎ plǎteascǎ despǎgubiri de rǎzboi, şi sǎ coopereze militar cu armatǎ sovieticǎ, iar U.R.S.S. recunoştea anularea dictatului de la Viena, şi revenirea la România a „întregii Transilvanii sau a celei mai mari pǎrţi din ea”. ² Dar mareşalul Ion Antonescu, încrezător în promisiunile făcute de Hitler, privind oprirea înaintării sovietice prin utilizarea unor arme de mare eficacitate şi în speranţa obţinerii unor propuneri de pace mai favorabile, a hotărât tergiversarea negocierilor. ³ Iniţial şi Iuliu Maniu a procedat la fel, dar în cele din urmǎ acesta a transmis pe 11 iunie cǎ acceptǎ sǎ încheie armistiţiul pe baza propunerilor „forumlate de aliaţi”. Însǎ, chiar înaintea debarcǎrii anglo-americane din Normandia, aliaţii au decis la 1 iunie sǎ intrerupǎ orice contact cu partea româneascǎ. De asemenea, bombardamentele efectuate de anglo-americani în primǎvara şi vara anului 1944, au dezamǎgit speranţele românilor privind realizarea unei înţelegeri doar cu aliaţii occidentali. ⁴

În vara anului 1944, printr-o nouǎ ofensivǎ sovieticǎ, fronturile 2 şi 3 ucrainene au reuşit sǎ rupǎ dispozitivul de luptǎ din estul României, în cadrul operaţiunii „Iaşi-Chişinǎu”. ⁵ Deoarece mareşalul Ion Antonescu nu ar fi dorit încǎ sǎ facǎ un armistiţiu fǎrǎ a primi şi un acord din partea Germaniei, regele Mihai, impreunǎ cu o parte din corpul de comandǎ al armatei, şi cu acordul partidelor care constituiserǎ Blocul Naţional Democrat (respectiv Partiul Naţional Ţǎrǎnesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român), a decis la 23 august, sǎ-l demitǎ pe Antonescu din poziţia de conducǎtor al guvernului, şi sǎ-l aresteze. Dupǎ aceasta, generalul Sǎnǎtescu a fost numit ca preşedinte al consiliului de miniştri, fiind organizat un nou guvern (în care au fost incluşi şi membri din B.N.D., iar astfel P.C.R. a ajuns pentru prima oarǎ sǎ facǎ parte din conducerea guvernului, dar influenţa acestuia era încǎ minorǎ), iar regele a proclamat prin radio (la ora 22.12) cǎ „Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării, de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite”. Însǎ Naţiunile Unite nu cǎzuserǎ atunci de acord asupra vreunui armistiţiu, aceştia considerând România a fi incǎ stat inamic (iar astfel, în noaptea de 23-24 august, armata sovieticǎ a luat prizoneri 600 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri, şi peste 150.000 de soldaţi). ⁶ În dimineaţa zilei de 24 august, guvernul român a trimis un reprezentant (respectiv pe Alexandru Cretzianu) la Ankara, pentru a informa pe reprezentanţii Naţiunilor Unite cǎ „noul guvern are intenţiunea de a semna imediat armistiţiul şi de a contribui cu toate forţele ţării la eliminarea de pe teritoriul român a germanilor”. Guvernul Uniunii Sovietice a declarat pe 25 august cǎ este de acord cu încheierea unui armistiţiu pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 şi ale unor modificǎri aduse acestora în cadrul negocierilor secrete de la Stockholm, iar aliaţii au convenit ca negoecierile acestui armistiţiu sa aibǎ loc la Moscova. La 28 august, Grigore Niculescu-Buzeşti (noul ministru român al afacerilor externe) a transmis lui Alexandru Cretzianu o telegramǎ prin care preciza aliaţilor cǎ „Începând din ziua de 24 august 1944, ora 4 dimineaţa, România se află în stare de rǎzboi cu Germania”. Delegaţia României (condusǎ de Lucreţiu Pǎtrǎşcanu) trimisǎ pentru a semna armistiţiul, a ajuns în capitala U.R.S.S.-ului la 29 august 1944, însǎ negocierile oficiale au început abia pe 10 septembrie (aceastǎ întârziere s-a datorat ezitǎrii guvernului britanic în a fi de acord cu propunerile anterioare, care la 6 septembrie declarase cǎ este obligat sǎ consulte şi dominioanele). ⁷

În cele din urmǎ, la 10 septembrie ora 22, delegaţiei române i s-a înmânat proiectul convenţiei de armistiţiu, redactat în limbile rusǎ şi francezǎ. Convenţia a fost semnatǎ cu puţin inaintea orei 5.00 din ziua de 13 septembrie, dar acest eveniment a fost datat pe 12 septembrie. În numele guvernului şi înaltului comandament român au semnat membri ai delegaţiei, iar în numele înaltului comandament aliat (sovietic) şi din însărcinarea guvernelor U.R.S.S., Anlgiei şi S.U.A., mareşalul Rodion I. Malinovski. Convenţia recunoştea faptul că de la 24 august ora 4 a.m. România se angajase în războiul contra Germaniei şi Ungariei „cu scopul de a restaura independenţa şi suveranitatea României”, urmând să participe în continuare la război cu cel puţin 12 divizii.

Guvernul român era obligat să asigure prin mijloace proprii şi pe cheltuiala sa libera mişcare a trupelor aliate pe tot teritoriul ţării; să le pună la dispoziţie construcţiile, instalaţiile de tot felul, terenuri etc., de care aveau nevoie, pe cheltuiala sa; să elibereze pe toţi prizonierii aliaţi şi să le asigure transportul spre ţările lor (dar nu se specifica ceva şi despre prizonierii români, capturaţi de sovietici); să predea ca trofee aliaţilor materialele de război germane şi ale sateliţilor săi aflate pe teritoriul României; să plătească despăgubiri – pentru U.R.S.S. suma era fixată la 300 milioane dolari (plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri – produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.), pentru celelalte state aliate, suma urmând să fie stabilită ulterior, la preţul de 35 de dolari uncia de aur; să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (sovietic) la judecarea criminalilor de război şi la dizolvarea tuturor organizaţiilor prohitleriste; se instituia controlul aliat asupra publicaţiilor, teatrelor, filmelor, poştei, telefonului, telegrafului, corespondenţei particulare şi oficiale; în problemele teritoriilor româneşti din vest, convenţia prevedea anularea dictatului de la Viena, şi revenirea Transilvaniei de nord (sau „cea mai mare parte a ei”) la România, şi de asemenea convenţia mai prevedea restabilirea administraţiei civile pe întreg teritoriul României, cu excepţia zonelor aflate la 50-100 km de front, organele administrative fiind obligate să îndeplinească ordinele Înaltului Comandament Aliat. ⁸

România urma sǎ rǎmânǎ ocupatǎ de trupe sovietice (aceasta marcând un prim pas pentru sovietizarea ţǎrii), fǎrǎ a se specifica când aceştia se vor retrage (deşi, diplomaţii români au dorit sǎ se facǎ în scris o astfel de specificare când s-a discutat armistiţiul, reprezentanţii aliaţilor au refuzat, spunând cǎ se înţelege de la sine cǎ se vor retrage). De asemenea, aliaţii au refuzat sǎ se specifice recunoaşterea statutului de cobeligeranţǎ pentru România, dar au lǎsat sǎ se înţeleagǎ ca va fi recunosut în urma participǎrii la rǎzboiul antigerman. Politica externǎ româneascǎ trebuia acuma sǎ se desfǎşoare sub stricta supraveghere a Comisiei Aliate de control (cara a funcţionat de la 12 septembrie 1944 pânǎ la 7 noiembrie 1947), dar aliaţii occidentali nu prea s-au implicat în activitǎţile acesteia, şi chiar le-au cerut proprilor reprezentanţi sǎ nu depunǎ prea mult zel şi sǎ lase conducerea treburilor din România, mareşalului sovietic R.I. Malinovski (care fusese ales preşedinte al comisiei, iar în absenţa lui, locţiitor era generalul Vinogradov, care avea funcţia de vicepreşedinte).

De asemenea, contrar speranţelor, mai multor oameni politici români, în sprijin occidental, la 9 octombrie 1944, a fost semnat accordul secret de procentaj dintre Winston Churchill şi I.V. Stalin, România fiind plasatǎ sferei de influenţǎ sovieticǎ în proporţie de 90%. Pentru a clarifica, Winston Churchill a chiar declarat la 7 noiembrie 1944 cǎ „Atâta timp cât ruşii ne lasǎ mânǎ liberǎ în Grecia, nu putem face mai mult decât sǎ fim spectatori la ceea ce se întâmplǎ în România”. ⁹

Pe plan militar, Convenţia de armistiţiu, a prevăzut că „operaţiunile militare din partea forţelor armate române, cuprinzând şi forţele navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (sovietic)” (astfel, armatǎ românǎ a fost subordonatǎ Frontului 2 Ucrainen). Între 23 august 1944 şi 12 mai 1945, armata română urma sǎ participe la operaţiunii pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, sǎ străbatǎ, prin lupte sângeroase, 20 masive muntoase, sǎ treacǎ 12 cursuri de apă şi sǎ elibereze 8.717 centre populate, între care 138 oraşe. În total, inamicului i-au fost provocate pierderi de circa 14 divizii, iar pierderile româneşti totale au fost de aproape 170.000 militari (incluzând şi rǎniţi). Efortul militar şi economic făcut al României în aceste conflicte, a fost evaluat la aproximativ 1,3 miliarde dolari la cursul anului 1938, şi a contribuit la grǎbirea victoriei împotriva Germaniei naziste, cu aproximativ 200 de zile. ¹⁰

Guvernarea României după 23 august 1944 urma sǎ fie afectatǎ de cadrul geopolitic trasat prin înţelegerile dintre marile puteri ale coaliţiei Naţiunilor Unite. Inclus în spaţiul de interes şi de control sovietic, statul român a fost deposedat de atribute esenţiale ale suveranităţii şi împiedicat să-şi reclădească instituţiile şi structurile democratice suprimate de regimurile autoritare/totalitare ale lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu. Spectrul politic apǎrut după schimbarea de la 23 august 1944, în care predominau partidele democratice tradiţionale, P.N.Ţ. şi P.N.L., contravenea planului sovietic de aservirea totală a României. Principalele instrumente aduse din exterior pentru supravegherea şi deturnarea cursului democratic al vieţii social-politice româneşti au fost: Comisia Aliată de Control (constituită pe baza Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944), şi Armata roşie, care ocupase tot spaţiul românesc; nu au lipsit nici trupe N.K.V.D. şi N.K.G.B., conduse de L.P. Beria, specializate în operaţii de represalii politice. Din a doua jumătate a lunii noiembrie 1944, în România au fost instalate mari unităţi sovietice, inclusiv divizii cu efective de război complete. Prezenţa masivă a acestor trupe pe teritoriul românesc, aflat la mare distanţă de front, într-un moment în care armata română rămasă în interior fusese în mare măsură desfiinţată, avea un rolul politic de a influenţa lupta pentru putere în sensul dorit de Moscova. ¹¹

Uniunea Sovietică şi-a impus proiectele în România, ca şi în celelalte ţări în care au pătruns trupele sale, având în partidele comuniste principalul vector intern. Asaltul comuniştilor români spre putere a început înainte de „acordul de procentaj”. La 24 septembrie 1944, P.C.R. a lansat Platforma-program a unei coaliţii de stânga care asocia obiective privind participarea la război alături de Naţiunile Unite şi îndeplinirea prevederilor Convenţiei de armistiţiu cu unele revendicări radicale, precum: „înfăptuirea unei largi reforme agrare prin exproprierea marii proprietăţi agrare de la 50 ha în sus” în scopul împroprietăririi ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin; „naţionalizarea Băncii Naţionale şi a celor 18 mari bănci”; controlul tuturor cartelurilor şi naţionalizarea celor din industria de bază, ca şi îndeplinirea unor deziderate economice şi sociale care interesau categorii largi de cetăţeni: „condiţii omeneşti de muncă”, „salariu minimal în raport cu scumpetea”, „obligativitatea contractelor colective de muncă”, „asigurarea existenţei invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război prin acordarea de pensii, ajutoare” etc. ¹²

La 12 octombrie 1944, comuniştii şi social-democraţii au rupt acordul de colaborare cu ţărăniştii şi liberalii în cadrul B.N.D., alcătuind Frontul Naţional Democrat (F.N.D.) şi au declanşat o campanie de înlǎturare a guvernului Sănătescu (pe care-l acuzau că are în componenţa sa „elemente reacţionare şi profasciste”). Partidul comunist şi aliaţii săi din F.N.D (P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor) au reuşit să organizeze demonstraţii de stradă care dăteau impresia unui larg sprijin popular, invocat apoi de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control pentru a lovi în partidele istorice şi a face presiuni în scopul impunerii grupărilor de stânga în conducerea statului. La 18 octombrie, imediat după încheierea convorbirilor Churchill-Stalin de la Moscova, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu s-au retras din guvern, cerând constituirea unei noi formaţiuni guvernamentale cu o mai largă reprezentare politică. Iniţial, cu alcătuirea noului guvern a fost însărcinat de rege generalul Nicolae Rădescu. Încercările sale au eşuat ca urmare a imposibilităţii de a se ajunge la o repartizare a portofoliilor potrivit cererilor prezentate de partide. La 1 noiembrie, generalul V.P. Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, s-a pronunţat în favoarea rămânerii fostului premier (Sǎnǎtescu) în fruntea guvernului, şi îl va ajuta pe acesta sǎ se înţeleagǎ cu partidele politice. La indicaţiile sovieticilor, comuniştii români şi-au retras unele revendicǎri pentru a permite ieşirea din impas. Stalin îi dătea astfel lui Churchill, exemplul conduitei sovietice în România, Bulgaria şi Iugoslavia pentru a-l convinge că nu urmărea exportul „revoluţiei bolşevice” (dar de fapt, tactica adoptată era aceea a preluării progresive a puterii de către comunişti). În al doilea cabinet Sănătescu (4 noiembrie – 6 decembrie 1944), F.N.D. a obţinut o treime din totalul portofoliilor, la care se adăuga noua funcţie de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, care a fost oferitǎ lui dr. Petru Groza (liderul Frontului Plugarilor). ¹³

La 9 noiembrie 1944, a sosit la Bucureşti Andrei Vâşinski (comisarul sovietic adjunct al afacerilor externe), pentru a controla de la faţa locului evoluţiile politice. Două zile mai târziu, la 11 noiembrie, la ordinul mareşalului Malinovski, administraţia română din zonele eliberate ale Transilvaniei a fost expulzată şi înlocuită (sub pretextul asigurării spatelui frontului) cu una militarǎ sovieticǎ. Moscova şi-a asigurat astfel un mijloc de presiune asupra guvernului României, condiţionând „restituirea” Transilvaniei de Nord de obedienţa guvernului de la Bucureşti faţă de directivele sovietice. La 30 noiembrie 1944, comuniştii şi aliaţii lor din F.N.D. au provocat o nouă criză de guvern, cerând să li se repartizeze ministerele de Interne şi de Război. ¹⁴ Din iniţiativa comunistilor s-a declansat campania de înlocuire a primarilor si prefecţilor aflaţi în funcţie, cu membri din F.N.D., însǎ ministrul de interne, naţional-ţărănistul Nicolae Penescu, a refuzat să confirme asemenea „alegeri", iar F.N.D. a cerut înlocuirea lui. ¹⁵ Această criză s-a încheiat sub supravegherea lui Vâşinski prin constituirea, la 6 decembrie, a cabinetului condus de generalul Nicolae Rădescu. F.N.D. şi-a mai extins poziţiile în cadrul guvernului, dar nu a putut obţine cele două ministere solicitate (totuşi a obţinut înlaturarea lui Penescu de la interne). În plus, potrivit opiniei generalului Serghei A. Vinogradov, Constantin Sănătescu, „un om destul de îngăduitor, dispus către cedări în problemele controversate, a fost înlocuit de către un politician dur care a concentrat în mâinile sale ministerele cheie”. Lucreţiu Pătrăşcanu considera şi el că „guvernul Rădescu în raport cu guvernul precedent reprezintă un pas înapoi”. Astfel, în accepţiunea Moscovei, misiunea lui Vâşinski la Bucureşti din noiembrie-decembrie a fost doar o reuşită parţială. ¹⁶ În primele zile ale lunii ianuarie 1945, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Apostol au efectuat o vizită la Moscova, unde au fost primiţi de către Stalin, care, printre altele, le-ar fi dat următoarele sfaturi: să acorde o atenţie prioritară reformei agrare, dar să nu se atingă deocamdată de domeniile Coroanei şi de cele mânăstireşti; să se renunţe la „problema naţionalizării” prevăzută în Platforma F.N.D. din septembrie 1944; să se facă eforturi pentru a nu speria şi îndepărta elementele burgheze, „îndeosebi grupul Tătărăscu”; să fie folosită ca sprijin intern divizia Tudor Vladimirescu. P.C.R. mai era îndemnat să afirme teza potrivit căreia, dacă se va forma un guvern al F.N.D., „acesta va permite ca Transilvania de Nord să fie a României”. Toate aceste „sfaturi” se vor regăsi în Programul de guvernare al F.N.D. publicat la sfârşitul lunii ianuarie 1945. ¹⁷

În zilele de 4-11 februarie 1945 a avut loc Conferinţa la nivel înalt de la Ialta (Crimeea), unde au pariticipat Stalin, Roosevelt şi Churchill. „Acordul de procentaj”, cunoscut parţial de americani, a fost acceptat în mod tacit, dar totuşi în urma acesteia s-a adoptat „Declaraţia privind Europa eliberată”. În acest document se afirma hotărârea celor trei puteri ca în ţările eliberate de sub dominaţia nazistă sau în cele foste satelite ale Axei să sprijine constituirea unor „autorităţi guvernamentale provizorii, larg reprezentative ale tuturor forţelor democratice din populaţie” şi organizarea, cât mai curând posibil, a unor alegeri libere, pe temeiul cărora să ia fiinţă „guverne care să fie expresia voinţei popoarelor”. De asemenea, deciziile adoptate la Ialta cu privire la modificarea componenţei guvernelor polonez şi iugoslav, prin includerea reprezentanţilor forţelor liberale, democratice, realizau un precedent care permitea sovieticilor să susţină o nouă remaniere în guvernul român. Coaliţia de partide şi organizaţii dirijată de comunişti a reluat ofensiva pentru cucerirea puterii, organizând ample manifestări politice, demonstraţii de stradă, asalturi asupra prefecturilor şi primăriilor, ocuparea şi împărţirea moşiilor. Aceste acţiuni au culminat cu manifestaţia din Piaţa Palatului Regal din Bucureşti din 24 februarie 1945. Sub pretextul că, la ordinul generalului Rădescu, s-ar fi deschis focul împotriva manifestanţilor (cercetările au dovedit că „armata a tras în aer”, iar victimele aveau răni provocate de pistoale şi arme ce nu erau folosite în armata română) şi că el ar fi încurajat elementele fasciste, creând o stare de insecuritate în spatele frontului, autorităţile sovietice au dezarmat mai multe unităţi militare române din Bucureşti. ¹⁹

La 27 februarie, A.I. Vîşinski, s-a deplasat din nou la Bucuresti, de data aceasta pentru a impune demiterea generalului Rădescu din conducerea guvernului, şi formarea unui guvern condus de Petru Groza. În ziua următoare, emisarul sovietic i-a comunicat reprezentantului britanic din România, James Marjorie Banks, la solicitarea acestuia, că în calitate de reprezentant al guvernului U.R.S.S. şi sprijinindu-se pe deciziile Conferinţei de la Ialta (4-11 februarie 1945) „în conformitate cu care trebuie lichidatele rămăşiţele fascismului şi nazismului din ţările Europei, am înaintat regelui României o declaraţie despre necesitatea înlăturării neîntârziate a guvernului Rădescu, pe motivul incapacităţii sale de a asigura ordinea în ţară, care rămâne în spatele Armatei Roşii, susţinerii activităţii criminale a legionarilor şi a altor agenţi ai Germaniei”. În seara zilei de 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu a demisionat din funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri. Sovieticii au adǎugat presiuni militare celor politice. Dupǎ ce la 28 februarie, Ivan Susaikov l-a înlocuit pe generalul V.P. Vinogradov în funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control. Acesta a ordonat (fără să-şi consulte colegii britanic şi american), ca unele unităţi române staţionate în Bucureşti şi în afara oraşului să fie trimise pe front, iar altele să fie desfiinţate. Locul acestora a fost luat de trupele sovietice, care au ocupat Prefectura Poliţiei, Poşta Centrală şi Marele Stat Major Român. Două grupuri de aviaţie de bombardament şi două escadrile de vânătoare cu baza în capitală au fost desfiinţate, iar restul forţelor aeriene române au fost consemnate la sol. Sute de poliţişti în civil au fost concediaţi, iar trupele sovietice patrulau pe străzile Bucureştilor, controlând actele pietonilor, ale conducătorilor auto şi vehiculele lor, şi se foloseau de acest prilej pentru a rechiziţiona şi mai multe vehicule româneşti.

La 1 martie 1945, Vâşinski l-a informat pe Molotov, prin telefonogramă, că potrivit „directivei primite”, în cadrul convorbirii cu regele, i-a repetat declaraţia sa anterioară cu privire la Petru Groza, insistând pentru a i se da mandatul de a forma noul guvern. ²⁰ Aceste acţiunile în forţǎ, desfǎsurate în România de cǎtre sovietice, au denaturat „litera şi spiritul Ialtei”, A.I. Vîşinski chiar declarând „Ialta sunt eu”. ²¹ În cele din urmǎ, Vîşinski l-a convins pe rege sǎ accepte, la 6 martie, formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza, alcătuit din reprezentanţii F.N.D. şi ai grupării Tătărescu (cǎrora li s-a oferit şi poziţia de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri). Partidelor istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) le-au fost oferite douǎ-trei portofolii, dar acestea au refuzat sǎ facă parte din guvern, intrând în opoziţie (dar sperând cǎ vor reveni la conducere prin alegeri parlamentare libere, şi cǎ vor asigura atunci instaurarea unui regim democratic de tip occidental). Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forţa politică decisivă în acest guvern era P.C.R., care urmărea lichidarea adversarilor politici si instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. ²² Impunerea acestui regim, a fost chiar considerat de unii istorici ca fiind evenimentul care marcheazǎ începutul rǎzboiului rece (deşi, acelaşi lucru s-ar putea spune despre acţiunea britanicǎ de represiune a comuniştilor din Grecia). Anglo-americanii n-au oferit un sprijin eficient împotriva imixtiunii sovietice, aceştia limitându-se atunci doar la înaintarea unor proteste la Bucureşti şi la Moscova, cu privire la comportarea lui Vîşinski. Dar când reprezentanţii acestora în România au încercat să se implice în derularea evenimentelor, chiar li s-a atras atenţia că nici Londra, nici Washingtonul nu erau dispuse să facă din România un subiect de litigiu cu Moscova. La 4 martie 1945, Churchill îi spunea ministrului britanic de externe Anthony Eden că „la urma urmei, românii şi bulgarii au fost duşmanii noştri şi nu putem să ne asumăm aceleaşi riscuri pentru ei cum am făcut-o pentru Grecia şi Polonia”. Totuşi, într-un mesaj personal adresat lui Roosevelt, la 8 martie 1945, Churchill susţinea că „Stalin ar trebui informat despre mâhnirea lor faţă de evenimentele care au dus la instalarea prin forţă a unui guvern al minorităţii comuniste în România”, deoarece aceasta venea în conflict cu principiile Declaraţiei privind Europa eliberată, adoptată de comun acord. Dar şi în acest mesaj, premierul britanic ezita, stăruind cǎ în cazul României, Stalin ar putea să spună: „Nu m-am amestecat în acţiunea voastră în Grecia, de ce nu-mi lăsaţi şi mie aceeaşi latitudine în România?”. ²³ La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Petru Groza si I.V. Stalin, sovieticii (ca sǎ intǎreasca guvernul Groza) au acceptat ca partea de nord-est a Transilvaniei (care din noiembrie 1944 se afla sub administraţie sovietică) sǎ fie reintegrată României. În mod oficial s-a afirmat că Groza conducea un „Guvern de largă concentrare democratică", iar primele acţiuni nu au lăsat să se întrevadă adevăratele scopuri ale regimului (la 23 martie fiind legiferată o reformǎ agrară, în baza căreia au fost expropriate 1.470.000 ha, fǎrǎ despǎgubire, dintre care 1.100.000 ha au fost împărţite la circa 990.000 familii de ţărani). De asemenea, la 6 iulie, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis decorarea regelui Mihai I cu cea mai înaltă distincţie sovietică, respectiv Ordinul „Victoria". ²⁴

Între 17 iulie şi 2 august 1945 a avut loc la Potsdam, o nouǎ conferinţǎ a liderilor Uniunii Sovietice, S.U.A. si Marii Britanii, la care s-au discutat probleme legate de organizarea Europei după capitularea necondiţionată a Germaniei, de la 9 mai. Conducǎtorul naţional-ţărăniştilor, luliu Maniu, a trimis la aceastǎ conferinţǎ mai multe memorii, prin care arăta că guvernul Groza nu avea un caracter democratic si denunţa măsurile acestuia, îndreptate împotriva opoziţiei (cenzurarea presei, împiedicarea întrunirilor, arestarea unor adversari politici). Guvernele S.U.A. si Marii Britanii au decis să nu poarte discuţii de pace cu România si Bulgaria, pânǎ când acestea nu vor avea regimuri democrate. Dar Uniunea Sovietică a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice cu România, începând cu ziua de 6 august 1945 (iar la 24 august 1945, au fost ridicate de la rang de legaţie la ambasadă). ²⁵ Rezultatul practic al Conferinţei de la Potsdam „a fost începutul proiectului care a împărţit Europa în două sfere de influenţă, exact scenariul pe care conducătorii Americii din vremea războiului fuseseră cei mai hotărâţi să-l evite” (ironic, la 9 august preşedintele S.U.A., Harry Truman, chiar declarase cǎ în România, Bulgaria şi Ungaria „nu vor fi sfere de influenţă ale niciunei puteri”). ²⁶ În ţarǎ, regele sfătuit de liderii naţional-ţărănisti si liberali, precum si de reprezentanţii SUA si Marii Britanii în România, la 21 august 1945 a cerut primului-ministru să demisioneze. Sprijinit de oficialităţile sovietice, dr. Petru Groza a refuzat, în replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri si, până la primirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernului, intrând în aşa-numita „grevă regală”. ²⁷

Între 16 şi 26 decembrie 1945 a avut loc o reuniune la Moscova, unde au participat miniştri de externe ai Naţiunilor Unite, respectiv Ernest Bevin (Anglia), James Byrnes (S.U.A.) şi V.M. Molotov (U.R.S.S.) care au constatat că, „respectându-se interesele reciproce de securitate, erau posibile compromisuri, dar nu cele cum s-a vădit şi la Potsdam, care se aflau la baza unei politici comune, ci acelea care aveau ca scop final împărţirea lumii în sfere de influenţă”. ²⁸ În ceea ce priveşte România, Conferinţa a mai stabilit: recunoaşterea de către S.U.A. şi Marea Britanie a guvernului dr. Petru Groza cu condiţia includerii în componenţa acestuia a câte unui reprezentant al P.N.Ţ. şi P.N.L., precum şi a organizării de alegeri parlamentare, cât mai curând posibil, „pe baza votului universal şi secret”, la care să aibă dreptul de a participa şi a depune candidaţi „toate partidele democratice şi antifasciste”. În scopul realizării acestor hotărâri, s-a format o Comisie interaliată compusă din Andrei I. Vîşinski (U.R.S.S.), Averell W. Harriman (S.U.A.) şi Archibald Clark Kerr (Marea Bitanie), care a sosit la Bucureşti la 31 decembrie 1945 şi a doua zi l-a informat pe regele Mihai asupra hotărârilor Conferinţei de la Moscova.

În aceeaşi zi, membrii comisiei interaliate au avut întrevederi cu guvernul dr. Petru Groza, iar ulterior cu reprezentanţii partidelor de opoziţie. În urma consultărilor, la 4 ianuarie 1946, comisia a ajuns la concluzia ca tratativele cu liderii opoziţiei să fie continuate de guvern. Drept urmare, la 7 ianuarie, Emil Hatieganu din P.N.Ţ. şi Mihail Romniceanu din P.N.L. au devenit miniştri secretari de stat, iar la 8 ianuarie 1946, regele Mihai a reluat legăturile oficiale cu guvernul Groza (sfârşind astfel aşa-zisa „grevǎ regală”). La 5 februarie 1946, reprezentanţii politici la Bucureşti ai S.U.A. şi Angliei au transmis că guvernele lor deciseserǎ să recunoască guvernul Groza şi să stabilească relaţii diplomatice cu România la nivel de legaţie, începând cu data de 6 februarie 1946. ²⁹ În urma acestei recunoaşteri, anglo-americanii au acceptat prezenţa delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris. De asemenea, preşedintele S.U.A. i-a oferit regelui Mihai „Legiunea de Merit". ³⁰

În prima jumătate a anului 1946, a avut loc, la Paris, o nouă sesiune a Consiliului Miniştrilor de Externe la care au luat parte V.M. Molotov (U.R.S.S.), J.F. Byrnes (S.U.A.), E. Bevin (Marea Britanie) şi Georges Bidault (Franţa). Sesiunea, care s-a desfăşurat în două faze (25 aprilie – 16 mai şi 16 iunie – 2 iulie 1946), a elaborat proiectele tratatelor de pace şi a stabilit convocarea la 29 iulie 1946, la Paris, a Conferinţei celor 21 de „Puteri Aliate şi Asociate”, şi anume: Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusǎ, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Etiopia, Franţa, Grecia, India, Iugoslavia, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Statele Unite ale Americii, R.S.S. Ucraineanǎ, U.R.S.S., Uniunea Sud-Africană. La 7 mai 1946, Consiliul miniştrilor de externe, a decis în unanimitate sǎ accepte articolul prin care: „Hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă, astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”, iar această formulare, va fi aprobată de Conferinţă şi reluată, apoi, ad litteram, în Tratatul de pace. Dar, în şedinţa plenară a Conferinţei, din 14 august 1946, ministrul de externe şi şeful delegaţiei ungare, Janos Gyöngyösi, considerând că frontiera româno-ungară nu constituie „obiectul unor reglementări definitive”, a pretins să se cedeze Ungariei 22.000 km2 din teritoriul României, dar pe 28 august, aceastǎ cerere a fost respinsǎ. ³¹

La 27 august 1946, în cadrul Comisiei politice şi teritoriale pentru România, s-a discutat problema cobeligeranţei româneşti. Aceastǎ comisie a fost prezidată de Dimitri Manuilski (Ucraina) şi avea în componenţă delegaţi ai următoarelor state: Australia, Bielorusia, Canada, S.U.A., Franţa, India, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sud-Africană, U.R.S.S.; în total, 32 de persoane. Limbile oficiale ale Conferinţei de pace au fost englezǎ, francezǎ şi rusǎ. În ciuda contribuţiei militare semnificative, România (care ca numǎr de soldaţi era a patra din alianţa Naţiunilor Unite, şi grǎbise terminarea rǎzboiului cu aproximativ 6 luni) nu a primit statutul de cobeligeranţǎ, din cele 12 delegaţii numai patru delegaţii votând pentru acordare, respectiv delegaţiile, Cehoslovaciei, R.S.S. Bielorusǎ, R.S.S. Ucraineanǎ şi Franţei (al cǎrei reprezentant, generalul Cotroux, votase astfel pentru cǎ crezuse cǎ aşa urmau sǎ procedeze şi cei care reprezentau S.U.A., U.R.S.S. şi Anglia). ³² La 1 septembrie 1946, Comisia a adoptat şi articolul ce se referea la totalul reparaţiilor, repsectiv 300 milioane dolari, care trebuiau plǎtiţi de România în cursul a opt ani. ³³ La cererea delegaţiei australiene s-a rediscutat problema frontierii româno-ungare, între 31 august şi 5 septembrie. Pál Auer, ministrul Ungariei la Paris, a insistat ca Ungaria sǎ pastreze teritorii româneşti din Transilvania, dar a redus vechile cereri de 22.000 km2, limitându-se la circa 4.000 km2 (incluzând oraşele Arad, Oradea, Salonta, Carei şi Satu Mare). Apoi a insistat pentru „stabilirea unei autonomii administrative locale si a unor măsuri de protecţie a minorităţilor sub controlul şi sancţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite”.

La 2 septembrie 1946, Gheorghe Tǎtǎrescu, conducǎtorul delegaţiei române, a oferit o argumentare, bazată pe date istorice, etnice şi economice, şi a demonstrat inconsistenţa aserţiunilor delegaţiei ungare. Tǎtǎrescu a declarat cǎ Transilvania reprezintǎ chiar leagănul naţiunii române, care „în ciuda vitregiei vremurilor, a ştiut să rămână o provincie românească, populată, ieri, ca şi astăzi, de o majoritate românească”, această frontieră fiind fixată, „conform liniei de demarcaţie etnografică între popoarele interesate”, luându-se în consideraţie totodată configuraţia fizică a teritoriilor, nevoile vieţii economice normale şi căile de comunicaţie. Reprezentanţii Marii Britanii, U.R.S.S., Franţei şi S.U.A. au expus succint şi foarte clar considerentele lor. Astfel, delegatul britanic, Gladwyn Jebb, afirma: „Când Consiliul celor patru (miniştri de externe) a luat o hotărâre în această privinţă, niciunul din cei patru miniştri de externe nu era absolut convins de temeinicia revendicărilor ungare. Pentru acest motiv ei s-au pronunţat în favoarea menţinerii frontierei din 1938”. Un argument important adus de reprezentantul Marii Britanii în faţa comisiei era acela că „administraţia românească a Transilvaniei din ultimii 20 de ani a dus la ridicarea ei la un nivel economic înfloritor”. Reprezentantul Franţei, generalul Georges Catroux, a condamnat sentinţa arbitrală de la Viena, calificând-o „act de violenţă criminală”. Delegatul sovietic, A.E. Bogomolov, a adăugat la cele expuse de Jebb şi de Catroux faptul că în Consiliul miniştrilor afacerilor externe s-a examinat cu deosebită atenţie problema frontierei ungaro-române, susţinând că „Transilvania trebuie să revină în întregime României, aşa cum s-a hotărât în toate reuniunile internaţionale”; reprezentantul U.R.S.S. a evocat importanta contribuţie a României în război alături de Naţiunile Unite. La rândul său, Averell Harriman a menţionat că guvernul S.U.A. nu mai insistă asupra sugestiei făcute în septembrie 1945 privind modificarea frontierei româno-ungare şi a declarat, de asemenea, că sprijină decizia adoptată de Consiliul minştrilor de externe. ³⁴ Mai trebuie amintit, cǎ în aceste discuţii, delegaţia guvernului român n-a mai ridicat şi problemele Basarabiei, Bucovinei, şi Cadrilaterului, dar acestea au fost menţionate în memoriile trimise Consiliului miniştrilor de externe, de cǎtre politicienii români din exil (reprezentaţi de Grigore Gafencu). ³⁵

Dar aliaţii nu au ţinut cont de acestea, iar la 10 octombrie 1946, conferinţa de pace a aprobat textul tratatului cu România. Rezultatele acestor negocierii nu au îndreptǎţit efortul României oferit aliaţilor, dupǎ 23 august 1944, în rǎzboiul antihitlerist, dar cel puţin a recunoscut Transilvania ca teritoriu românesc. Iar guvernul Groza chiar s-a folosit de aceastǎ hotǎrâre favorabilǎ, în propaganda sa electorala, pentru alegerile parlamentare desfăsurate în ziua de 19 noiembrie 1946, care s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor–Democrate (din care fǎcea parte P.C.R. şi aliaţii acestuia). ³⁶

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România, iar trupele sovietice urmau sǎ rămânǎ pe teritoriul României până la semnarea tratatului de stat cu Austria (aceasta realizându-se în mai 1955). Nu la mult timp după încheierea tratatului de pace, a fost desfiinţată Comisia Aliată de Control, şi acuma nici măcar formal, S.U.A. si Marea Britanie nu mai puteau influenţa situaţia din România. ³⁷ În aceste condiţii, sovietizarea tǎrii (şi impunerea unui regim de orientare marxist-leninistǎ şi stalnisitǎ) s-a putut accentua. De asemenea, U.R.S.S. a mai obligat statele din sfera sa de influenţǎ sǎ respingǎ „planul Marshall”, propus de americani în vara anului 1947, prin care se preconiza reconstruirea Europei devastate de rǎzboi. ³⁸ Răspunsul guvernului de la Bucureşti, semnat de vicepremierul şi ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, susţinea cǎ acest plan „va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte, o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări. Pe de altă parte, orice plan de redresare economică europeană nu-şi poate atinge ţelurile decât dacă se sprijină pe colaborarea tuturor ţărilor de pe continent şi dacă se sprijină în primul rând pe colaborarea Uniunii Sovietice”. ³⁹ În septembrie 1947, s-a desfăşurat în Polonia, Conferinţa de la Szklarska Poreba, unde au participat reprezentanţii partidelor comuniste din nouă state europene (Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S.), la care s-a decis constituirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (denumit şi Kominform). România a fost reprezentatǎ la aceastǎ conferinţǎ de cǎtre Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Iosif Chişinevschi. De asemenea, cu aceastǎ ocazie, reprezentanţii Uniunii Sovietice au cerut accelerarea proceselor revoluţionare din ţarile cu regimuri de „democraţie popularǎ”, pentru constituirea societǎţii socialiste. ⁴⁰ În octombrie 1947, urmǎrind realizariea partidului unic, P.C.R. şi P.S.D. s-au contopit formând Partidul Muncitoresc Român, iar la 6 noiembrie, gruparea liberalǎ condusǎ de Tǎtǎrescu, a fost obligatǎ sǎ plece de la guvernare. ⁴¹ Printre reformele aplicate de noul regim, s-au enumerat: etatizarea Bǎncii Naţionale (încǎ din decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), arestarea şi eliminarea opoziţiei (în vara şi toamna anului 1947 fiind desfiinţate P.N.Ţ. şi P.N.L.), înlǎturarea regelui (pe 30 decembrie 1947) şi proclamarea Republicii Populare Române, iar apoi mai multe naţionalizǎri în 1948, şi începerea colectivizǎrii din anul 1949 (terminatǎ în 1962), acestea realizând trecerea de la o economie de piaţǎ la una planificatǎ central (cu avantajele şi dezavantejele acesteia).

România a rǎmas un aliat al Uniunii Sovietice în perioada rǎzboiului rece, iar începând de la 14 mai 1955 a participat la Tratatul de la Varşovia. Dar în urma retragerii trupelor sovietice din anul 1958 (care neoficial s-a realizat la iniţiativa diplomaticǎ româneascǎ), şi a declaraţiei Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964 (prin care s-a afirmat că România promovează principiile suveranităţii si independenţei naţionale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului si respectului reciproc), politica externǎ a statului român s-a distanţat de U.R.S.S., în unele cazuri fiind chiar oficial în opoziţie (cum a fost faţǎ de intervenţia militarǎ sovieticǎ în Cehoslovacia, din anul 1968). Dar regimul intern a continuat sǎ adere la ideologia marxist-leninistǎ (pǎstrând chiar caracteristici de tip „stalinist”) pânǎ în 1989.

Claudiu Costea

_________________________
¹ _{Ştefan Lache, „România în relaţiile internaţionale 1939-2006”, Bucureşti, editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p.159-160.}
² _{Alesandru Duţu, „România în istoria secolului XX”, Editura Fundaţiei României de Mâine, 2007, p.137.}
³ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 160-161.}
⁴ _{Alesandru Duţu, op.cit., p. 138.}
⁵ _Ibidem
⁶ _{Ioan Scurtu, „Istoria contemporană a României (1918-2005)”, Bucureşti, editura Fundaţiei România de Mâine, 2005, p.103-104.}
⁷ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 181-184}
⁸ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 185-187.}
⁹ _{Alesandru Duţu, „România în istoria secolului XX”, Editura Fundaţiei României de Mâine, 2007, p. 142-143.}
¹⁰ _{Constantin Olteanu, „Relaţii Militatre”, Bucureşti, editura Fundaţiei România de Mâine, 2008, p.165-166.}
¹¹ _{Ştefan Lache, op.cit, p. 205.}
¹² _{Ibidem, p.206-207.}
¹³ _{Ibidem, p.207.}
¹⁴ _{Ibidem, p.208.}
¹⁵ _{Ioan Scurtu, op.cit., p.107.}
¹⁶ _{Ştefan Lache, op.cit, p.208.}
¹⁷ _Ibidem.
¹⁸ _{Ibidem, p.209.}
¹⁹ _Ibidem.
²⁰ _Ibidem, _p.210-211.
²¹ _{Alesandru Duţu, op. cit., p.157.}
²² _{Ioan Scurtu, op.cit., p.107.}
²³ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 211-213.}
^{24 Ioan Scurtu, op.cit., p.108-109.
25} _{Ioan Scurtu, op.cit., p. 108-1}09.
²⁶ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 217.}
²⁷ _{Ioan Scurtu, op.cit., p. 109.}
²⁸ _{Wilfried Loth, „Împărţirea lumii. Istoria războiului rece. 1941-1955”, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, p. 95-96. Apud Ştefan Lache, op.cit., p. 218.}
²⁹ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 218-219.}
³⁰ _{Ioan Scurtu, op.cit., p. 109.}
³¹ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 224-225.}
³² _{Alesandru Duţu, op.cit., p. 162.}
³³ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 231.}
³⁴ _{Ibidem, p. 225-226.}
³⁵ _{Ibidem, p. 236.}
³⁶ _{Ioan Scurtu, op.cit., p.110.}
³⁷ _Ibidem.
³⁸ _{Ioan Scurtu, op.cit p. 110-113.}
³⁹ _{Ştefan Lache, op.cit., p. 244.}
⁴⁰ _{Ibidem, p. 245}.
⁴¹ _{Ioan Scurtu, op.cit p. 111-113.}