Balcicul (în bulgară Balchik) se află la ţărmul Mării Negre, în nord-estul Bulgariei, regiunea Dobrici, la 42 km de Varna, una dintre marile atracţii turistice ale litoralului Bulgariei. Mai este numit şi „oraşul alb”.

În Antichitate, locul era populat de ionieni în sec. V înainte de Chirstos şi se numea Kmuni sau Krunoi (în greceşte înseamnă „izvoare”) datorită abundenţei izvoarelor carstice din zonă. Mai târziu a fost redenumit Dionysopolis.

Între 1913 – 1916 şi 1918 – 1940, oraşul a făcut parte din România. În 1940, prin acordurile de la Craiova, care au fost semnate la 7 septembrie, ca rezultate ale unei conferinţe bipartite deschise la 19 august în capitala Băniei între România şi Bulgaria.

De remarcat faptul că aceste acorduri s-au realizat fără presiunea Berlinului, cum a fost cazul cu cedarea Transilvaniei Ungariei de către România.

Boris al III-lea, ţarul Bulgariei (1894 – 1943), pe adevăratul său nume Boris Clement Robert Marie Pie Louis Stanislas Xavier de Saxa-Coburg-Gotha, fiul mai mare al lui Ferdinand I al Bulgariei, a jucat tare. Bogdan Filov, primul-ministru al Bulgariei din acea perioadă, după ce l-a vizitat pe Hitler la 22 iulie 1940, l-a anunţat pe suveranul său că România era înclinată de a le reda Dobrogea.

Astfel, după negociere intense purtate la Craiova, Dobrogea de sud a fost restituită Bulgariei la 7 septembrie 1940, revenindu-se la frontierele din 1912. România a pierdut prin asta peste 7500 km2 . În plus, s-a acceptat un schimb de populaţie: 80.000 de români care locuiau în regiunea numită Coasta de Argint au fost forţaţi de a-şi abandona casele şi au fost deplasaţi în partea de Nord, în timp ce 65.000 de bulgari din partea de Nord au trebuit să plece în partea de Sud.

În timpul administraţiei româneşti, Balcicul a devenit principala reşedinţă de vară a Reginei Maria, unde şi-a construit o vilă superbă cum minaret şi grădini aranjate cu un gust desăvârşit, între 1926–1937.

Locuitorii bulgari au botezat acest palat „Dvonica” (Palatul). Aici,regina primea intelectualitatea României, care s-a perinda cu frecvenţă ca la Mecca, literaţi şi artişti, dar şi oameni politici, într-o atmosferă destinsă şi romantică, parcă binecuvântată de Dumnezeu.

Şi tot aici veneau din toată Europa adepţii credinţei bahai care ţineau cenaclu. Amprenta românească şi-a pus amprenta şi asupra clădirilor pe care le-au ridicat în general pictorii români, pentru a locui în timpul sejururilor lor la Balcic,unde creeau pe timpul verilor.

Graţie Regiei Maria, Balcic a devenit o destinaţie turistică de neratat pentru lumea artistică şi politică românească. Balcicul era „capitala” Coastei de Argint, zonă de ţărm cu climat mediteraneean şi accente exotice ce survin brusc de la capul Caliacra spre sud, spre Ecrene (25 km nord de Varna, astăzi între Nisipurile de Aur şi Albena).

În 1930, populaţia urbană a judeţului Caliacra era de 41.588 de locuitori, dintre care 39,8 % bulgari, 24,1% turci, 15,4 % români şi aromâni, 6,9 % ţigani, 3,6 % găgăuzi, 3,5 % tătari, 2,15 greci, 2,2 % armeni etc. Dintre aceştia 62,1 % erau ortodocşi, 34,1 % mahomedani, 1,7 % armeano-gregorieni, 1 % mozaici etc.

Pentru bulgari, stăpânirea românească apărea nelegitimă şi opresivă, reacţionară, contrarălegilor progresului şi dezvoltării naţional-istorice. Discursul lor era în general revendivicativ şi contestatar, virulent, atât în interiorul Bulgariei cât şi în afara graniţelor sale. În fond, bulgarii doreau să recuperze teritoriile pierdute prin pacea de la Bucureşti, în 1913.

Pentru majoritatea românilor Cadrilaterul rămânea o zonă periferică,săracă şi dificil de administrat, o „pată exotică” pentru ţara noastră, dar care o încântase peste măsură pe Regina Maria, cea care a atras interesul pentru Balcic, în principal. Personalitatea ei şi-a pus amprenta masiv asupra întregii zone şi azi constatâm o renaştere a interesului nostru pentru aceasta.

Balcicul regal, interbelic, purta un parfum incontestabil care emana de la Regina Maria. Şi a reuşit ca în scurt timp să facă aici un mic paradis terestru, admirat şi frecventat de boemii noştri. De pildă, istoria artistică a locului se deschide în 1913, când Alexandru Steriadi şi Lucian Grigorescu au ajuns la Balcic în timpul Războiului Balcanic. Le-a plăcut ce au văzut, apoi au dat sfoară în ţară că aici, totul era atfel, adică minunat. Elita românească s-a instalat treptat şi solid, a construit case cu bun gust, s-au pus bazele unei Universităţi şi intelectualii au început să vină non-stop, atraşi de noul miraj numit Balcic. Practic, toţi artiştii vremii au poposit în această oază de frumuseţe şi linişte, spre desfătarea Reginei Maria, care sigur era mândră de realizarea sa.

Celebritatea Balcicului are multe motive să ne impresioneze şi să vrem să descoperim, fie şi prin parfumul trecutului, aceste locuri de poveste.