În mod cu totul neaşteptat pentru nişte timişoreni, pentru care Adriatica era mult mai la îndemână, familia mea şi-a petrecut, în cea de-a doua jumătate a anilor douăzeci, vreo trei sau patru vacanţe consecutive la Balcic, fie în iulie, fie în august. Faptul lua, pentru mine şi pentru sora mea mai mică, proporţiile unui eveniment cu totul ieşit din comun – de n-ar fi decât distanţa care, cu mijloacele de locomoţie ale vremii, dura două zile bătute muchie, cu noaptea intermediară petrecută într-un hotel bucureştean, apoi cu trenul în continuare până la Bazargic (via Medgidia), de unde o maşină de ocazie ne ducea, hurducăindu-ne, la destinaţie.

Acolo, la Balcic, mi-a fost dat să văd primul minaret; tot acolo, din foişorul minaretului, să aud modulaţiile vocii unui hoge amintindu-le credincioşilor că Alah e mare şi că Mohamed e profetul lui. Şi tot acolo mi-a fost dat să aflu că, în profida alternanţei zi-noapte, de fapt timpul nu curgea; că vieţuiam, ca plantele şi ca necuvântătoarele, într-un înşelător care să ni se prelingă pe nesimţite printre degete şi pe care ia-l apoi de unde nu-i; dimpotrivă, într-unul cu adevărat paradisiac, consistent şi perdurabil, mereu la îndemână. Poate nu era decât înşelătoarea noastră închipuire copilărească. Dar poate că Raiul acesta fără declin venea de la cerul acela albastru strălucitor, transparent- sticlos, căruia eram îndreptăţiţi să-i acordăm credit cu nemiluita, pentru că niciodată nu ne înşelase, schimbându-se. Sau de la albastrul vineţiu al mării, la fel de scrupulos identic sieşi în mereu acelaşi Azi căruia nimic nu venea să-i pună capăt.

De fapt, doar de „stări” mi-aduc aminte când îmi vine-n gând Balcicul: ziua, cu căldura ei uscată;întunericul răcoros al nopţii; nicidecum de „treceri”, precum înserarea sau amurgul (de zori, ce să mai vorbim!) (doară copil eram şi, ca pe orice copil, Morfeu mă ţinea atunci în braţe, ajutat de tatăl lui, Hypnos). Oricum, deloc nu pot uita acea lumină sempiternă, sieşi de-a pururi identică, fie că era absorbită de vegetaţia săracă a platoului aceluia secetos pe care se aşezaseră casele Balcicului, fie că transforma în argint mat peretele calcaros al falezei înalte de câteva bune zeci de metri (dacă nu, pe alocuri, chiar de o sută bătuţi pe muchie – fie şi doar în varianta propriei mele aduceri-aminte).

Şi aş putea oare uita vreodată dulceaţa aceea de trandafiri, servită cu apă rece de fermecătoarea tânără bulgăroaică – fata gazdei noastre – după sfânta siestă a fiecărei după-amieze pe care ne-a fost dat s-o petrecem în Rai?

Balcicul, care pe atunci aparţinea ţării noastre, era un spaţiu cu totul diferit decât restul litoralului. Avea o lumină specială, care era dată de faptul că era mai la sud, iar mediul ambiant era în aşa fel structurat încât crea o reverberaţie sui generis, mai ales când te duceai spre Capul Caliacra, ceea ce a determinat în mare parte sosirea aici a pictorilor, care erau atraşi tocmai de această lumină, aşa cum au fost atraşi pictorii francezi de înălţimile de la Montmartre tot din cauza luminii.

Balcicul nu avea un aspect de oraş, ci al unui târg balcanic sau chiar turcesc. De aceea ce-mi aduc vag aminte este piaţa din centru, cu un pom foarte mare şi alături era un fel de cârciumioară la care puteai să te răcoritoare şi să mănânci. Se chema La Mamut sau ceva de genul ăsta, în care se adunau vilegiaturişti care se cunoşteau între ei la o cafea, la o limonadă şi la bragă. Aspectul acesta balcanic, primitiv, lipsit de confort îi atrăgea pe oameni. Casele erau ca cele pe care le întâlnim în toată Bulgaria şi în toată Peninsula Balcanică, în Asia Mică, adică case turceşti. Era şi o moschee; în spaţiile de jur-împrejur oamenii se simţeau în largul lor, umblândîmbrăcaţi mult mai boem decât în celelalte staţiuni. Era o atmosferă de boemă. Erau pictori, de pildă Dărăscu, care ne-a lăsat chiar nişte amintiri minunate, era Ali Baba, cum îi spuneam noi pictorului Constantinescu, însurat cu una din fetele Romalo, pe urmă erau scriitori, erau şi cei din „lumea bună”, o anumită categorie de familii, cum erau fetele Golescu, Miclescu, şi era familia profesorului Balş, care avea cele mai multe amintiri şi colecţii de fotografii făcute în regiunea Balcicului.

Balcicul mai era plăcut că în portul său erau o mulţime de bărci pitoreşti. Bărci de pescari, cu care puteai să te plimbi în larg, cu care puteai să pescuiaşti, iar marea era plină de guvizi pe vremea aceea. Şi mai era ceva nu ştiu dacă mai există acuma: foarte aproape, spre Capul Caliacra întâlneai foci, fiindcă Regele Carol I adusese, după luarea Cadrilaterului, nişte foci şi le aşezase acolo.

Era şi o viaţă de noapte boemă: vilegiaturiştii mergeau, cântau, ieşeau, la mare, ieşeau şi înotau pe clar de lună. Într-un colţ, Regina Maria îşi făcuse palatul ei, care nu era accesibil căci era închis pentru public. Era un palat făcut într-un stil balcanic aranjat, cosmetizat, gândit de Regina Maria, care avea un simţ estetic deosebit. În interior erau un mobilier şi decoruri elegante ca într-un palat şi un confort modern în care ea îşi petrecea foarte multă vreme, mai ales în grădinile acelea extraordinare. De aceea, prin testament, a lăsat ca inima ei să fie păstrată în palatul de la balcic, inimă care pe urmă ne-a fost retrocedată după ce bulgarii ne-au luat Cadrilaterul.

Am mai fost după aceea, în anii ´70, pe la Balcic. Existau încă piaţeta, pomul, dar totul era complet schimbat: Clădiri moderne, palatul în paragină şi nu mai exista lumea aceea caracteristică din perioada interbelică. Nu mai exista acea populaţie balcanică foarte amuzantă şi plăcută, cu narghilele, mulţi cu şalvari şi fes, dar nici acei vilegiaturişti, oameni de cultură, bine crescuţi.