Perioada Jomon este foarte lungă. Ea se întinde de la 10.500 la 300 de ani înainte de Christos. Satul tipic din această perioadă este constituit din şase-zece locuinţe în interiorul cărora trăiau familii de 5-10 persoane.

Majoritatea locuinţelor sunt semi-îngropate, cu pereţi şi acoperişuri din ramuri. În centrul fiecăreia din ele, se găsea un cămin din piatră, de formă circulară, în care ardeau lemne. Fumul ieşea printr-o deschidere din acoperiş.

La ieşirea din sat, se găsea o grămadă de deşeuri numite kaizuka, constituită în principal din cochilii, oase de peşti, oase de cerbi şi de maimuţe, resturi de arme şi lemne, de oale şi chiar oase umane...

Unii cercetători au concluzionat că era vorba de un amplasament unde se restituia zeilor lucrurile devenite inutile. Orice ar fi fost, kaizuka reprezintă o sursă inepuizabilă pentru cercetătorii din epoca noastră. Unele descoperiri ne lasă să credem că s-a dezvoltat şi o formă de agricultură: au fost găsite corzi de diferite mărimi, din care unele din cânepă împletită. Ori cânepa textilă nu creşte decât dacă este cultivată! Analizându-se resturile găsite în kaizuka, s-a stabilit că 40% din hrana populaţiei din perioada Jomon era constituită din vegetale.

Locuitorii erau mari culegători înainte de a fi vânători sau pescari. Materialul de pescuit şi de vânat era, în mare parte, fabricat pe bază de piatră şi de os finisat. Toate uneltele tăietoare erau obţinute graţie obsidianului, o piatră foarte uşoară, cu aşchii tăiate.

Dar ceea ce cunoaştem mai ales despre această perioadă sunt vasele. Ele permit de a urmări diferitele faze ale evoluţiei perioadei Jomon. Sunt atât de caracteristice din această perioadă încât i-au dat numele lor. Jomon, în limba japoneză, înseamnă literalmente „motive snop”, aceste vase purtând adesea decoraţii realizate presând o simplă coardă de cânepă sau paie de orez presate pe pământul încins.

Se pot distinge mai multe stadii de evoluţie. De la 10. 500 de ani la 5000 ani î.e.n. baza este rotundă sau ascuţită. Se puteau pune între pietrele căminului, în nisip sau cenuşă. Până în anul 3500 î.e.n., fundurile lor s-au aplatizat progresiv, în scopul de a fi folosite mai uşor chiar pe sol. Drept urmare, şi decoraţiunile au suferit modificări.

Vasele au fost ornate cu capete de şerpi sau cu flăcări, care reprezentau formele cele mai spectaculoase. Apariţia lor relevă o perioadă înfloritoare pentru majoritatea teritoriului în timp ce apogeul acestei faze se situează în inima Jomon-ului mijlociu, către anul 2000 înainte de Christos.

Dar aceste forme originale au dispărut până la sfârşitul Jomon-ului, au apărut tehnici de lustruire şi de polizare care au permis de a rafina vasele. Acestea, fabricate de mână, erau arse în plin aer. La sfâşitul Jomon-ului, ele erau impermeabilizate prin tehnici de lustruire.

Cele mai mari vase găsite până în zilele noastre măsoară un metru înălţime şi au un diametru de aproape 70 cm. La sfârşitul epocii Jomon, vasele din nordul arhipeleagului japonez au căpătat o valoare de schimb; unele au fost găsite pe situri contemporane localizate la peste 1500 km sud şi este probabil că ele au fost transportate pe vas.

Este admis în general că femeile erau însărcinate cu fabricarea oalelor.
La început, vasele erau folosite exclusiv pentru gătit, apoi ele au servit drept stocare a hranei şi în fine pentru înmormântări. Cea de-a doua formă de artă cea mai cunoscută în epocă sunt dogu. Sunt figurine antropomorfe, tăiate în piatră sau confecţionate din argilă, care se limitează la reprezentare feminină şi figurează în general la gestaţie.

Primele figurine, de secţiune laterală îngustă, nu puteau sta în picioare, erau fie suspendate, fie puse plat pe sol. Cu Jomon-ul mijlociu, baza lor s-a lărgit conferindu-le echilibru pe când partea superioară a rămas îngustă.

Către sfârşitul Jomonului, au apărut piese ale căror parte internă este scobită şi care prezintă un fel de ochelari care amintesc de cei folosiţi în regiunile populare, de unde numele lor de „figurine cu ochelari inuite.” Vârful craniului are o deschidere care tinde să se mărească până la a deveni cutii de moaşte. Statuetele au fost folosite, în majoritatea cazurilor, pentru cultele de fecunditate sau în scop de a atenua durerile de la naştere. Se pare că ele serveau de asemenea la vindecarea de anumite boli sau răni. De aceea le lipseşte des un membru; atunci când o persoană îşi rupea un braţ sau un picior, se fabrica o figurină căreia i se rupea extremitatea corespunzând membrului rănit, în speranţa de a vindeca bolnavul.

Aceste statuete misterioase erau fabricate într-o argilă puţin omogenă pentru a putea fi ruptă mai uşor. Ceee ce explică de ce puţine statuete au fost descoperite complete. La sfârşitul perioadei Jomon, figurinele fac oficiul de ofrande funerare plasate în morminte, ceea ce le diferenţiează radical de figurinele de la început legate de naştere.

Măştile găsite erau confecţionate plecându-se de cochiile de stridii străpunse de găuri reprezentând gura şi ochii. Nu era adăugat niciun pigment şi doar forma exterioară ascundea trăsăturile feţei. Apariţia măştilor din pământ ars, mai tardive, corespund Jomon-ului posterior, adică între 1500 şi 1000 î.e.n.

Ele au fost construite pentru a fi folosite în timpul evenimentelor necesitând o expresie ieşită din comun şi se bazau pe o deformare formală.
Pe ansamblul epocii Jomon, ornamentele corporale pot fi divizate în două mari perioade a cărei tranziţie corespunde trecerii la Jonom-ul posterior. Prima epocă este caracterizată printr-o utilizare privilegiată de aceste ornamente în referinţă la defunct şi la individ, a doua perioadă corespunde folosirii lor de către vii în cadrul unei participări la rituri.